27 decembrie, 2010

Regruparea de iarna - Bucegi, Mălăieşti

A fost şi prima regrupare de iarnă a ACB. Au trecut deja două săptămâni de la ieşirea din Bucegi si reîntâlnirea cu cabana Mălăieşti, asta întâmplându-se pe 11-12 decembrie, însă acum deschizând din nou sertarul cu amintiri, mă gândesc cu aceeaşi nostalgie la locul care a creat o parte din amintirile mele plăcute.

Mălăieşti… munte, stâncă, măreţie, linişte, seninătate, o zi şi o noapte de vară, un cort, două suflete, aceleaşi trăiri… două destine care s-au întâlnit pentru câteva clipe, dar care mai apoi s-au despărţit pentru a-şi urma fiecare drumul său, preţuind şi căutând iubirea…

Filă de poveste
De data asta a fost iarnă adevărată, zăpadă, frig, ger. 
Am ajuns in Buşteni in jurul prânzului, unde am lăsat maşinile, de la cabana Gura Diham începând si urcuşul nostru. 

Traseul din prima zi nu a fost unul dificil, special ales pentru că mai erau cu noi şi tinerii Cosmin, Florin si Dennis, elevi de şcoală şi liceu care găsesc deja plăcere în drumeţiile pe munte, ceea ce pe noi, „veteranii” :) nu poate decât să ne bucure. 

Ne-am echipat cu toţii, Norocel dându-le copiilor colţarii să testeze pentru prima dată mersul cu colţarii, deşi nu era necesar prin zăpada proaspătă şi afânată.

De la Gura Diham (987m) poteca urcă prin pădure, liniştit si domol, printre sumedenie de pârâiaşe, până la cabana Diham, urmând marcajul triunghi albastru. În poiana de dinaintea drumului forestier ce ducea la cabană simţim frigul cum ne pătrunde prin haine şi ne opintim vântului care se porneşte ameninţător.

In poiana de dinaintea cabanei Diham

La cabana Diham (1.320m) poposim pentru un ceai cald si nişte alune de pădure prăjite, oferite cu generozitate de Tofănel, alune pe cât de gustoase pe atât de scumpe, probabil fiindcă au fost culese cu multă trudă de prin pădurile noastre sau de ce nu, importate de prin China. Că deh, dacă se poate importa usturoi, de ce nu şi alune de pădure :))




Pornim din nou la drum, spre cabana Mălăieşti, intrând în pădure pe marcaj cruce albastră, şi coborând până la confluenţa vâlcelului Dihamului cu Valea Glăjăriei (990m), urcând apoi in Poiana Mălăieşti Izvor (1.200m). Dar la un moment dat traseul bifurcându-se, noi am continuat spre stânga urcând pe bandă albastră, prin Valea Mălăieşti.

S-a lăsat şi întunericul încet-încet, pădurea era cufundată in linişte si pace, zăpada acoperind totul într-o pătură albă ce sclipea ca nişte cristale in lumina frontalelor.
Se lăsase gerul, ne învăluia frigul, mişcarea însă ne făcea sângele să circule si nu ne lăsa să îngheţăm.

Am ajuns toţi cu bine la cabana Mălăieşti (1.720m), unii mai osteniţi ca alţii, iar cabana era plină de oameni, spre surprinderea noastră, dar noi ne-am adăpostit in camera rezervată din timp.
Hotărârea mea fiind de a dormi la cort în zăpadă cu Leo, nu i-am invidiat deloc pe cei din cabană, care au avut de suflat bine până să încălzească aerul din cameră. Aveam să regret mai târziu doar proasta inspiraţie de a nu-mi fi luat izoprenul la mine in loc de saltea, pentru că salteaua avea să se dezumfle de tot pe timp de noapte, trezindu-mă adeseori din cauza frigului simţit stând efectiv pe zăpada îngheţată de sub foaia de cort.

Fiind extrem de frig, l-am lăsat pe Leo să termine de pus cortul în zăpada afânată care nu prindea cu nici un chip cuiele, şi eu am stat la palavre cu cei din cameră, tovarăşii de club din Iaşi aducând in discuţie subiecte si probleme existenţiale cu adevărat interesante si amuzante, nu-i aşa? :))
Făcându-mi curaj, am intrat apoi în cort şi în sacul de dormit pentru un „semi-bivuac” in zăpadă.

Dimineaţa, după nenumărate foieli si răsuciri, şi senzaţia că noaptea nu se mai sfârşeşte, am ieşit din cort si am fost răsplătită cu o privelişte senzaţională: valea Mălăieşti înconjurată de pereţii verticali de stâncă, copacii acoperiţi de zăpadă, hornurile abrupte ale Mălăieştilor in depărtare, of, Doamne, cât e de frumos…

Cabana Mălăieşti

Cabanierii ...

O parte din grupul ACB
Dis-de-dimineaţă, 4 dintre noi au urcat spre hornuri, spre prânz adunându-ne cu toţii pentru a porni pe traseul de întoarcere.

Am ales un alt traseu, puţin mai dificil dar mai palpitant, pe triunghi roşu, urmând o brână pe alocuri amenajată cu şufe.

Ajungem in Şaua Mălăieşti la un mic traverseu mai expus, depăşit cu bine pe un mic pod din lemn lipit de stâncă, trecem de piciorul Bucşoiului şi apoi coborâm pe la Prepeleac (1.750m).

Continuăm pe sub abruptul Bucşoiului (Drumul Take Ionescu) ce traversează mai multe vâlcele, trecem şi de Poiana Bucşoiului, continuând prin pădure până la intersecţia de trasee din poiana Pichetul Roşu si ajungem în final la cabana Poiana Izvoare, pe marcaj bandă roşie.


Vată de zahăr...
De acolo a urmat doar coborâre până la cabana Gura Diham, unde ne-am dezechipat şi ne-am îmbarcat în maşini pentru drumul înapoi spre Bacău pentru unii, spre Iaşi pentru alţii.

O parte din băieţi si cu Tofănelu' alunelu' in spate, cel care ne-a dat alunelelele...
Cam asta a fost „prima regrupare de iarnă” a câtorva membri ai Alpin Club Bacău. 

De fapt cred că, şi asta e mai important,  a fost doar o ieşire la munte, între prieteni, în natură, a fost una din experienţele care ne fac să apreciem şi să preţuim frumuseţea din jur, prietenia, viaţa…

05 octombrie, 2010

MPC 2010

Maratonul Piatra Craiuluideja cei “din branşă” îl bifează anual pe lista competiţională, dar chiar si pentru începătorii visători si ambiţioşi „it’s a must” in ritualul de iniţiere si perfecţionare in “trail-running”.



Pentru mine, prima zvâcnire am avut-o in anul 2008, când am participat neoficial la primul meu maraton montan. N-am ştiut cu ce se mănâncă, si am înghiţit cam greu prima bucată. Din cauza oboselii nici n-am mai ajuns până la finish in Zărnesti, deşi am încheiat cei 41 km in 9h si 30 min.
Atunci am ratat, cu siguranţă, cireaşa de pe tort, fără să simt atmosfera de dinaintea concursului si bucuria trecerii liniei de sosire.

In anul 2009, pe lângă turele la munte, in câteva week-end-uri de vară am experimentat primele competiţii de mountain-bike, încheiate cu amintiri frumoase.
La început de toamnă, când îmi propusesem participarea la MPC, am renunţat in ultima clipă din cauza vremii urâte si a lipsei de motivaţie. Încă nu ştiam ce înseamnă trail-running-ul.

Anul 2010 a început ambiţios cu participarea la crosul de 14 km de la Moeciu de Sus, de pe 1 mai. Apoi a urmat luna iulie cu participarea la Bucegi 7500 la proba Hobby de 31 km, după care semi-maratonul din Ciucaş. Bineînţeles, obiectivul principal a rămas Maratonul Piatra Craiului, propus, aşteptat si pregătit cu mult timp înainte.

Si a sosit… luna octombrie. Cu frig, cer înnorat si prognoze deloc optimiste. Nu-i nimic, de data asta nici nu-mi trece prin gând să renunţ, ajungem in Zărneşti vineri seara si ne validăm înscrierea, eu, Cristina, Gigi si Leo, cei 4 băcăuani, fiecare la categoria lui.

Deşi costisitoare, plata taxei de participare iţi oferă o motivaţie in plus si te include in atmosfera unică, frenetică, a competiţiei. Primim numărul de concurs, tricoul, batonul si gelul energizant… restul ar trebui sa fie in dotarea noastră deja: o bună condiţie fizică, voinţă si puţin noroc.

Traseul maratonului, distanta: 41,5 km
Asistăm si la şedinţa tehnică, unde printre altele, se pune accent pe frigul ce poate fi simţit pe traseu, in unele zone sau situaţii, si suntem avertizaţi să nu plecăm nepregătiţi.

Gata, pân-aici ne-a fost… s-a făcut târziu, trebuie să mergem la culcare, nu înainte sa mai înfulecăm ceva. In camera de la pensiune, Gigi ne ademeneşte, pe mine si pe Cristina, cu nişte slănină, zacuscă si dulceaţă de prune cu nuci si scorţişoară, din cămara personală.

(Gigi ăsta, fraţilor, e bun … oriunde, oricum, mai ales că ştie să facă si masaj recuperator si cardiac si… zacuscă, bineînţeles. Si mai aleargă şi-n colanţi, pentru că/ deoarece/ fiindcă încă mai poate, la vârsta lui. :-)) Chapeau, mon cher Gigi!)

Sâmbătă dimineaţa, ora 7.00… off, iar trebuie sa mă trezesc devreme.. de data asta nu mai pot să lenevesc, trebuie sa mă ridic.

Mănânc ceva, beau apă, fac o mică încălzire… afară e frig şi înnorat… măcar de n-ar ploua, nu-mi place deloc să merg pe munte prin ploaie, e prea trist si dezolant.

Rucsacul e pregătit decuseară. Cred că voi avea cel mai greu rucsac dintre toţi, pe lângă haina de ploaie, punga cu apă si ceva batoane energizante, mi-am băgat si căciula, mănuşile si adidaşii de schimb, ştiind că voi avea nevoie de ele. Si aşa a si fost.


Marea poartă rosie, sub care se adună emotiile, mai apoi bucuriile sau regretele
Ne adunăm la start, sunt foarte mulţi oameni, peste 400 de participanţi şi susţinători, se face o mică verificare si ne îngrămădim unii lângă alţii după poarta gonflabilă roşie doar-doar ne-om mai încălzi, care mai de care mai emoţionaţi, echipaţi, „salomonizaţi”.

Chiar Cristina observă ca eu sunt singura dintre cei din jurul nostru cu bocanci de munte in picioare, restul toţi având toate modelele si culorile posibile ale încălţărilor de alergare de la Salomon.

Eh, oi vedea eu cum mă voi descurca cu bocancii, că doar scopul meu nu este stabilirea unui record de viteză, ci testarea si depăşirea propriilor limite ale rezistenţei fizice.

 
Leo (M 30-40), Cristina (F 30-40), Gigi (M 40-50)
Oana (F 30-40)
Dar gata, timpul s-a scurs si fără măcar sa aud numărătoarea inversă ci doar un START! timid, constat că mulţimea se pune in mişcare.

Hai şi eu cu ei… încep sa alerg uşor, să-mi reglez respiraţia, pentru că urmează urcare uşoară pe primii kilometri de drum asfaltat si forestier până la fântâna lui Botorog, după care o urcare mai pieptişă, spre satul Măgura.

Leo a luat-o deja mult in faţă, Cristina cu Gigi la fel, sunt convinsă că o să-i mai văd de-acum după final, ştiu că au câţiva cai-putere in plus faţă de mine. Daţi-i bice !


Leo, pe primii km la iesirea din Zărnesti

Cristina si Gigi

Eu, concurenta cu nr. 79 (in stânga imaginii, Cristian Chiurlea, 71 de ani)
Bun, eu constat ca mă simt bine, nu vreau să forţez pentru că traseul e lung si trebuie să-mi dozez energia si resursele.

Începe urcarea in şir indian pe lângă fâneţele localnicilor din satul Măgura, si nu mă pot abţine să nu mai arunc câte un ochi la peisajul din jur, extraordinar de frumos, pe care intr-o zi senina cu soare nu te mai saturi să-l admiri.

Acum trec repede pe lângă toate astea, reuşesc sa mai depăşesc pe unii şi urmez traseul foarte bine marcat de organizatori cu inscripţia Salomon.

Deşi pe anumite porţiuni simt vântul rece prin bluza subţire, încerc sa nu bag in seamă frigul si, avându-l mult timp in faţa mea pe Cristian Chiurlea, veteranul maratoniştilor, in ce priveşte si vârsta (71 de ani) si experienţa, dar parcă neîndrăznind să-l depăşesc, ajung la primul punct de alimentare, la km 10, din şaua La Table. Mă energizez cu un baton şi nişte boabe de struguri, îmi pun mănuşile si plec grăbită pentru că deja au trecut mulţi pe lângă mine. Nu-i nimic, voi recupera mai târziu pe urcarea spre Şaua Funduri. Fiind prima urcare serioasă, mă înarmez cu beţele si mă ajut de ele, îmi stabilesc un ritm constant şi nu mă opresc deloc până in creastă.

Urmează coborârea prin Valea Urzicii, unde pierd destul de mult timp in urma altora care sunt foarte ezitanţi si precauţi pe stânca abruptă si udă, echipată insă de salvamontişti cu corzi. Aici mă răcesc din cauza frigului, vântul suflă in rafale şi e ceaţă, noroc de căciulă si mănuşi.

Continui traseul prin pădure, când urc, când cobor, sunt mulţi in faţa mea pe care cu greu reuşesc să-i depăşesc din cauza potecii înguste. Trec de zonele cu pietriş si bolovani, şi de Marele Grohotiş, ajung iar in pădure, sunt atentă să nu mai alunec pentru că deja am luat o trântă din cauza rădăcinilor ude de copaci şi încep coborârea spre refugiul Şpirlea. Aici, pentru că simt un gol in stomac, mă opresc să mestec nişte biscuiţi. Acum e rândul celor pe care i-am depăşit sa mă depăşească. Asta e! Dar mă bucur când aud că am ajuns la jumătatea traseului, aici fiind km 20. Nu mă simt obosită, ştiu că pot, mai e puţin.

Îmi lungesc beţele si măresc ritmul la coborâre, genunchii insă nu mă lasă să dau tot ce pot.
Ajung acum pe plat, pe drumul forestier spre Plaiul Foii, unde spre surprinderea mea, deşi simt greutatea bocancilor in picioare, alerg intr-un ritm uşor, constant.

Ajung si la punctul 2 de revitalizare, la km 24,3 unde mă înfrupt iar din strugurii care mă hidratează perfect. Mai mănânc un baton şi pornesc din nou, ştiind ca urmează urcarea spre refugiul Diana. Nu pot s-o abordez însă cu vezica plină, aşa că mă opresc s-o golesc.

Si începe… poate fi asemănată cu o mică Golgotă, dar e frumos… pădure, potecă abruptă, rădăcini de copaci, îmi stabilesc din nou propriul ritm, nu mă opresc decât sa trag apă din furtun, depăşesc vreo 5 alţi concurenţi, întâlnesc turisti care coboară, aş vrea să-i întreb cat mai este, dar ce rost are… oricum tot trebuie să ajung sus, hai că merge, mă simt bine, in sfârşit văd luminişul si refugiul, off, măi Diana, greu se mai ajunge la tine…

Mă opresc puţin, bag gelul energizant de la Sponser şi încep să cobor tot prin pădure, de data asta sunt singură, nimeni in faţă, nimeni in spate, doar eu şi gândurile mele…
Hmm, sa fie oare gelul acela sau eu de abia acum m-am incălzit? Mi-au revenit puterile, simt că aş mai putea încă pe-atât… dar hai sa vedem totuşi ce-a mai rămas.
Ies din pădure, trec de mănăstire, ajung la Colţul Chiliilor, sunt la km 33. Iar bag struguri, apă si o bucăţică de banană.

Trec de punctul de control, mă opresc să-mi schimb bocancii cu adidaşii, imi dau seama că am doar de coborât de aici încolo şi ştiu că nu pot să alerg in bocanci, sunt prea grei. Off, acum sunt atât de uşoară, parcă zbor in adidaşi… aa, deci asta-i diferenţa, nu degeaba si-au cumpărat toţi ceilalţi pantofi speciali de trail-running de la Salomon.

Alerg… alerg… mai e puţin, se vede Zărneşti-ul… mă uit şi la ceas, se apropie ora 5 pm, calculez cat s-a scurs de la ora startului, aş vrea să scot sub 8 ore, aşa că nu mă opresc, nu vreau… sunt fericită ca trăiesc, că am ajuns cu bine până aici, îmi dau lacrimile de bucurie, mă gândesc la Sebi, la cât de bine ar fi fost să mai fie cu noi, asta e si pentru tine Sebi, noi nu te-am uitat!

Cu cat mă apropii de oraş întâlnesc tot mai mulţi susţinători, oameni de-ai locului, mă încurajează, mă aplaudă. „Hai că mai sunt 2 km, bravo!” îmi strigă cineva.

Ating asfaltul, jos văd scris: 1 km, nu-mi vine sa cred ca mai e atât de puţin, lumea de pe margine mă încurajează, eu încă alerg, mă strecor printre maşini, înghit fum de la un camion in mişcare, dau colţul unei străzi si văd mulţime de oameni, aud muzică, mă strigă Oana Roua care mă vede sosind, m-a aşteptat cu Leo care sosise cu 2 ore înaintea mea…

Văd poarta roşie, aud aplauze, am uitat complet de oboseală, ridic beţele in aer, triumfătoare si trec linia de sosire… ăsta a fost Maratonul Pietrei Craiului pentru mine, anul de graţie 2010, din ziua a doua a lunii Brumărel, 41 de km de cărări de munte in 7 ore si 45 de minute.

 
Leo - 5h 34min, eu - 7h 45min
A urmat un duş fierbinte, impresiile fiecăruia de „după”, un bulz-party oferit de organizatori si festivitatea de premiere. Am rămas cu diploma, medalia, tricoul, un pic de febră musculară, dar cel mai important… senzaţiile, trăirile, amintirile…

Pe traseu mi s-au îmbulzit tot felul de gânduri in minte, printre care: „pentru ce aleargă toţi nebunii ăştia pe munte, si eu după ei? nu vreau să mai alerg pe munte, de ce fac asta când de fapt muntele imi oferă bucurie si plăcere din plin in linişte si relaxare, pe vreme frumoasă, însorită…” 
Dar acum, alte gânduri: „hmm, a fost frumos, a meritat efortul, mai vreau, pot mai mult, mă voi antrena şi pentru MPC 2011.”


Premierea categoriei Feminin 30-40 ani

Le mulţumesc din suflet organizatorilor si prietenilor mei de munte. "We (all) are the champions !!!"

16 septembrie, 2010

Bucegi - Brâna aeriană

BRÂNA AERIANĂ… auzisem cu ceva timp în urmă aceste două cuvinte care m-au dus cu gândul la un traseu fantastic, mai ales după vizionarea unor fotografii făcute de alţii care puseseră piciorul pe-acolo, care au redat întocmai înălţimile ameţitoare ai pereţilor verticali ai Bucegilor şi a munţilor dimprejur.

Tot ce ştiam e că este un traseu nemarcat in masivul Bucegi, mai greu accesibil, destul de periculos şi nerecomandat celor cu frică de înălţimi.
Cam atât. In rest, nu cunoşteam intrarea, nu ştiam dacă era necesar echipament de escaladă şi de aceea am mai căutat câteva informaţii înainte de a mă hotărî să parcurg traseul.

Propunerea pentru această tură a venit de la alt coleg de „trupă” şi in ciuda vremii nefavorabile de dinaintea week-end-ului cu pricina şi a prognozei nu prea încurajatoare, am acceptat provocarea.

Dacă vremea avea să ţină cu noi şi să fie frumos, urma să mă închin (la propriu) in faţa Oanei Roua, „prezicătoarea” noastră, ceea ce am şi făcut la final de zi de duminică, mulţumită fiind de soarele, căldura si vizibilitatea cum nici n-am sperat să avem in cele două zile.

Oana Roua

Fiind un traseu de o zi, am plecat sâmbătă dimineaţa târziu din Bacău, cu 3 maşini, pentru că ne adunaserăm 10 oameni: Cornel, Alex „Norocel”, Horaţiu, Petrache, Ştefan, Monica, Gabi, Oana Montana (adică eu), Oana Roua si Mathis (un danez de 27 de ani, student in Bacău, care a vrut sa iasă cu noi fără să ştie ce-l aşteaptă săracul!), grup la care s-a adăugat şi Paul, un prieten de-al lui Cornel din Braşov.


Eu (Oana Montana)
In Buşteni sosiţi in jur de ora 16.00 ne-am echipat şi am urcat la refugiul Coştila in 1h si 45 de min, unde am înnoptat, beneficiind de condiţii de cazare de "prea multe stele" şi de un peisaj de poveste asupra Buşteni-ului iluminat şi culmilor muntoase la orizont.

De acolo, a doua zi dimineaţă la ora 9 am plecat in traseu, unii dintre noi echipaţi doar cu căşti sau hamuri, alţii fără nici una nici alta, deşi fuseserăm avertizaţi de pericolul căderilor de pietre.

O parte din "trupa" ACB

Aşadar, pornind de la refugiul Coştila si urcând câţiva metri pe o potecuţă destul de vizibilă, am făcut la un moment dat dreapta ieşind in Valea Gălbinele, pe care am început să urcăm pieptiş printre stânci şi bolovani, printre urme vizibile ale avalanşelor si topirii zăpezilor.

Am avut câteva mici săritori de trecut, in unele locuri a trebuit chiar să căţărăm câteva scurte pasaje mai expuse, dar reuşind să ne ferim de pietrele care se desprindeau şi se rostogoleau zgomotos pe lângă noi, am ajuns in Strunga Gălbinele care făcea oarecum trecerea in partea a doua a traseului.


Valea Gălbinele

ACB-işti pe Valea Gălbinele
De aici, urcând tot pe o potecă bătută, pe alocuri marcată cu momâi, am luat-o spre stânga si am intrat pe Brâul Mare al Coştilei.

Tot căscând gura şi admirând priveliştile din jur nici nu ne-am dat seama când am ajuns in Creasta Văii Albe, de unde practic trebuia să coborâm pe o muchie expusă până la intrarea pe Brâna Aeriană.

Aici însă am constatat că stăteam bine cu timpul, şi pentru că am zărit Crucea Caraimanului la o distanţă de mers rezonabilă, n-am vrut să ratăm acest obiectiv şi 7 dintre noi am urcat printr-un mic jgheab până pe platoul Bucegilor, am trecut pe sub releul Coştilei şi de acolo in mai puţin de o oră am fost la cruce.

Ne-am potolit foamea încălzindu-ne sub razele soarelui de septembrie, am mai aruncat o privire către abruptul Văii Jepilor si Brâul Caraimanului, apoi am făcut cale întoarsă spre obiectivul nostru principal, pentru că ne aştepta Norocel, alţi 3 coechipieri mai nerăbdători fiind deja jos înapoi la refugiu.


Pe creasta Văii Albe, cu Buşteni-ul "la picioare"

Crucea Eroilor de pe Caraiman

Coborând pe muchia expusă a Văii Albe, am ajuns intr-o mică şa care semăna practic cu o poartă de intrare pe Brâna Aeriană. De o parte era Valea si Brâul Coştilei, Creasta Coştila-Gălbinele, de cealaltă hăul impresionant al Văii Albe si Masivul Caraimanului, iar jos in vale staţiunea Buşteni, toate astea compunând un tablou pe care nu te mai saturi sa-l priveşti.

Ne-am asigurat cu carabinierele in lanţurile şi cablurile bătute in stâncă, ceea ce nu era absolut necesar dacă erai foarte atent să nu-ţi alunece piciorul, şi am pornit-o de-a lungul peretelui vertical cu o senzaţie probabil similară mersului pe sârmă la înălţime.

In cazul nostru insă peisajul a făcut marea diferenţă. Plăcerea şi încântarea noastră nu au durat foarte mult pentru că, contrar aşteptării, brâna nu este atât de lungă pe cat ne-am imaginat, ajungând mult prea repede la un ultim punct de belvedere şi la porţiunea de traseu unde începea coborârea spre refugiul Coştila.

Am pornit domol la vale printr-o pădurice de zadă, pe o pantă foarte înclinată care mie una mi-au solicitat dureros articulaţiile genunchilor.


Horaţiu mergând "pe sârmă" la inălţime


Pe brâna aeria
La refugiu ne-am recuperat lucrurile lăsate şi pe la ora 7 seara eram jos inapoi in Buşteni, după o zi plină de efort, peisaje superbe, adrenalină, plăcere, iar acasă peste încă 4 ore, obosiţi şi somnoroşi.

Pe curând, munţilor cărunţilor! :)


Tu floare de colţ, minune sub bolţi...

28 iulie, 2010

Maraton 7500 Bucegi

Am plecat ca într-un mic concediu, voioase şi relaxate.
In fond era o nouă ieşire la munte, mai ales că eu mai făcusem traseul cu un an în urmă, in iulie 2009, la aceeaşi competiţie unde am participat la Mixt şi am abandonat după 45 km, cu febră musculară groaznică si unghii înnegrite la picioare.

Atunci a fost un eşec, după o pregătire superficială şi un antrenament insuficient. A fost o provocare la care am răspuns cu prea puţine resurse şi motivaţii.

Anul ăsta, am aflat de cele două categorii la acelaşi concurs, Hobby de 31 km si Elita de 90 de km, dar fiindcă nu mi-am găsit un partener cu care să mă antrenez din timp, nu mi-am propus serios să concurez din nou.

Intre timp se hotărâseră Adi cu Loredana să facă echipă la mixt – tura lungă, iar cu puţin timp înainte de concurs Oana mi-a propus să participăm şi noi la tura scurtă. Ok, după câteva ezitări si pregătiri tardive, pe 15.07 după-amiaza ne aranjam corturile in tabăra de bază de la Salvamont Peştera, in munţii Bucegi şi ne înscriam la categoria Hobby Feminin sub numele de echipa Alpin Club Bacău 1.

Marathon Bucegi 7500 e primul şi deocamdată singurul ultra-maraton de la noi, organizat de CPNT Braşov, o echipă extraordinară de oameni dedicaţi şi inimoşi.

In seara sosirii au ţinut şedinţa tehnică, cu câteva repere importante mai ales despre traseul lung. Startul s-a dat a doua zi dimineaţa la ora 6.00 pentru categoria Elita, iar la o oră diferenţă pentru cei din categoria Hobby.

Cu emoţii fireşti dar fără mari aşteptări ne aliniem şi noi la start, cu rucsacurile mici in spate, câteva alimente energizante, apă, dar şi încălţăminte la schimb, cam asta fiind strategia noastră de abordare a traseului de 31 de km, cu diferenţa pozitivă de nivel de 2400 m, pe 5 trasee marcate ale masivului Bucegi.


Echipa 203 - ACB1
Intr-un ritm destul de alert, impus de cei care voiau să scoată un timp bun, ne-am luat după alţii şi astfel n-am rătăcit marcajul in prima parte, aşa cum mă temeam eu, ştiind de anul trecut că există posibilitatea asta.

Ieşind din pădure, am continuat pe bandă roşie până la P1 cabana Vf. cu Dor, bucurandu-ne de soarele dimineţii, de un cer senin şi de miros de păşune.

Echipe aveam şi in faţă şi in spate, dar noi aveam ritmul nostru fără să ne forţăm, insă una dintre probleme avea imediat să apară chiar de la prima coborâre din cauza pantei abrupte şi bolovănoase spre Cota 1400 şi a genunchilor mei care mă dureau şi nu puteam să accelerez cum aş fi vrut.

Am ajuns la P2, unde am făcut prima pauză şi ne-am schimbat bocancii cu adidaşii pentru urcarea ce urma. Acolo întrebând de celelalte echipe, am avut surpriza să aflăm că suntem prima echipă de Hobby Feminin, ceea ce ne-a uimit pentru că ne aşteptam să fim ultimele, ştiind că n-am tras deloc de noi până acolo.

Bun, excelent, cu o mai mare motivaţie, i-am dat la deal din nou pe bandă albastră până am ajuns in platou şi apoi la P3, cabana Piatra Arsă.
Eu una eram intr-o formă excelentă la urcare, dar Oana dimpotrivă, nu reuşea să-si folosească potenţialul maxim din cauza unui „bolovan” de care s-a plâns că-l simţea mereu in stomac. Nu ştiu cum a ajuns bolovanul ăla acolo la Oana, cert e că o durere enervantă de genunchi a reînceput pentru mine la coborârea pe triunghi albastru prin Jepii Mari, până in Buşteni.

Încercând sa mă ţin de data asta eu după Oana, care era mai sigură pe ea pe poteca ce cobora foarte abrupt pe alocuri, reuşind chiar sa depăşim câteva echipe de mixt am ajuns din nou primele şi la P4.
Acolo am facut din nou pauză, ne-am alimentat şi hidratat, ştiind ce ne aşteaptă prin Jepii Mici, pe cruce albastră până la cabana Caraiman.
Ne simţeam bine, eram încântate de efortul depus, dar mai ales de frumuseţea traseelor si de poziţia ocupată.

In minte îmi veneau crâmpeie din acelaşi traseu parcurs cu un an in urmă, când eram mult mai motivată dar când lipsa antrenamentului si-a spus cuvântul.

E important să fie luat in serios in primul rând acest aspect, si anume rezistenţa fizică si psihică a ambilor coechipieri, mai apoi detaliile legate de echipament, alimentaţie, timp, vreme, etc.
Acest ultra-maraton fiind in primul rând un concurs de anduranţă, dozarea foarte bună a efortului şi reîncărcarea cu resurse sunt vitale, altfel te trezeşti epuizat şi demotivat chiar după prima buclă a traseului, când se ajunge din nou la tabăra de bază şi apare tentaţia abandonului.

A urmat urcarea cea mai – cea mai, pe cruce albastră pe cărările abrupte şi şerpuite ale Jepilor Mici. Încet dar sigur luam in altitudine, pe porţiunea care devenea stâncoasă şi implicit mai dificilă câştigând teren in faţa altor echipe mai lente.
Aici Oana a urcat mai bine, uitând de „bolovan” şi ignorând ploaia care începuse puternic şi care ne-a urmărit şi pe platou sus.

Învăluite in nori şi ceaţă, ude leoarcă mai mult de transpiraţie decât de ploaie, eu încercând in continuare sa ţin pasul cu Oana care jubila de bucurie ştiind că se apropie penultimul punct de control (P5) înainte de final, dibuim traseul până la cabana Babele şi ne lipim şi penultimul sticker pe foaia de control, din nou având confirmarea că suntem tot prima echipă la Hobby Feminin.

De aici încolo, schimbându-ne in bocancii pe care-i păstrasem uscaţi in rucsac, am pornit către P6 şi ultimul, de la Peştera.
Ploaia se oprise, ieşise soarele iar Oana mai avea puţin şi parcă-şi lua zborul, insă eu încercam s-o urmez chinuită de dureri in genunchii care mă obligau să fac doar paşi mici şi precauţi, însoţiţi de grimase.
Toate astea mă conving că nu mai e de glumă ci înseamnă un control medical obligatoriu şi un tratament eficient pentru ca munţii să nu rămână doar o amintire frumoasă.

Gata, cursa e pe terminate, se vede in vale tabăra cu corturile şi se aud susţinătorii care-i ovaţionau si aplaudau pe cei care treceau linia de sosire.
Ne încearcă şi pe noi acel unic sentiment de exaltare la auzul fluierelor şi uralelor celor de jos. 

Avem bucuria să-i zărim si pe Adi cu Loredana care tocmai părăsiseră P6 si începuseră a doua buclă din traseul lor lung.
Strigăm la ei si ii încurajăm de departe. Bravo copii, sunt fericită si mândră de voi, sper să nu renunţaţi si să terminaţi cu bine.
Mai târziu aveau să sosească si ei la finish după 36 de ore de bântuit coclaurile si stâncile Bucegilor, obosiţi dar mulţumiţi.

Am trecut linia de sosire in aplauzele si strigătele celor din jur, care te-ar face să te simţi câştigător chiar dacă ai ajunge ultimul si să uiţi de toate durerile si greutăţile din urmă.

Am terminat traseul in 9 h si 13 min, un timp nu tocmai grozav dar satisfăcător in condiţiile date. Pentru mine au urmat odihna si refacerea, dar pentru Oana încă un drum până la cabana Omu ca si „asistenţă tehnică” a echipei ACB2.

Cam asta a fost ziua de vineri, care s-a încheiat cu un cer senin şi înstelat deasupra munţilor şi a noastră, a celor din tabăra de bază, pe care somnul i-a cuprins in aşteptarea celorlalţi concurenţi care urmau să apară.

A venit şi ziua de sâmbăta când am urcat şi eu până la Babele cu telecabina, apoi pe platou până la cabana Omu. Am coborât apoi cu Oana înapoi la corturi.
Pe seară au sosit si Adi cu Loredana, victorioşi prin faptul că au reuşit un traseu foarte greu şi obositor, care iţi testează limitele şi puterile şi care te face să guşti din plin viaţa şi provocările ei.


Premierea categoriei Hobby Feminin
Duminică a avut loc premierea, in timpul căreia s-a auzit de două ori numele clubului nostru din Bacău, iar Locul I de pe podium a fost ocupat de două fete, care chiar dacă nu au obţinut o performanţă extraordinară, in schimb au fost o echipă, au depus un efort apreciabil şi s-au bucurat de câteva clipe frumoase pe cărări de munte care s-au transformat in amintiri de nepreţuit.

Locul I - Oana Montana + Oana Roua

Locul 4 Elita Mixt - Adi + Loredana
Bravo ACB!!! Doar ne-am propus ca singura limită să fie propria noastră imaginatie, nu-i aşa? :)

29 iunie, 2010

Pe urmele zeilor...

A venit şi noaptea plecării, vineri 07 iunie, când, burduşite cu bagaje si băgăjele, maşinuţele noastre au pornit-o in viteză spre Bucureşti, de unde ni s-a alăturat ultimul membru al echipei, Radu.
Traversăm ce-a mai rămas din Românica noastră dragă şi intrăm dis-de-dimineaţă in Bulgaria pe la Ruse, pe care o străbatem de la nord la sud ocolind Sofia, mai apoi ajungem la Kulata, punctul de frontieră cu Grecia.

Intrăm fără probleme, rulăm lin pe autostrăzile şi prin tunelurile grecilor, dar cu îngrijorare din cauza primelor rafale de ploaie şi a norilor care se adunau in timp ce ne apropiam de prima noastră destinaţie, staţiunea Litochoro, la malul mării Egee si la poalele Muntelui Olimp.

Buletinul meteo studiat acasă ne avertizase de cele câteva zile cu ploaie, insă speranţa noastră nu s-a risipit, chiar dacă norii erau destul de ameninţători şi acopereau complet cerul de deasupra muntelui pe care intenţionam să-l urcăm chiar de a doua zi.

Ne-am informat la Centrul Turistic din Litochoro, unde ni s-a spus că vremea va fi destul de capricioasă, ceea ce ne-a făcut să ne schimbăm planul iniţial.
Am descălecat aşadar sâmbătă seara la Plaka unde ne-am instalat corturile in campingul de la malul mării (9 eur/ pers.) şi am hotărât să amânăm urcarea pe Olimp, şansele de ploaie fiind cam mari.

In camping la Plaka

Ziua 1: Odihniţi, cu bateriile încărcate şi motoarele turate si cu un cer senin deasupra noastră, ne-am echipat pentru un traseu uşor, o porţiune din cel marcat cu E4, care începea din oraşul Litochoro, prin defileul Enipeas, până la Prionia, „tabăra de baza” de pe traseul către vf. Mytikas.
Radu a negociat cu doi taximetrişti să urce să ne ia pentru întoarcerea in oraş, din Prionia fiind 17 km de şosea până jos in Litochoro.


Defileul Enippeas
Traseul prin defileu, săpat de râul cu acelaşi nume, şerpuieşte pe o potecă înconjurată de pădure şi vegetaţie amenajată chiar cu trepte din stânci sau buşteni.

Partea cea mai frumoasă a fost insă râul rece şi limpede ale cărui ape curgeau vijelioase in mici cascade pe alocuri, uneori trebuind să traversăm nişte poduri din lemn care întretăiau cursul apei.

Soarele ne trimitea căldura lui binevoitoare, stâncile din jur ne uimeau prin diversele culori si forme, dar o privelişte care n-a putut fi deloc ignorată ne-a fost oferită de cei câţiva trail-runneri care se antrenau pentru maratonul Olimpului, prin etalarea unui fizic de invidiat. :)

Clătindu-ne ochii şi răcorindu-ne in apa râului, am trecut si de un mic schit săpat in stâncă si intr-un ritm lejer, in 6 ore am fost sus la Prionia.

Radu ajunsese de mult timp şi ne aştepta, fiind cel care pe tot parcursul mini-expediţiei noastre ne-a impus un ritm alert, printr-un slogan adoptat de voie-de nevoie de toţi membrii echipei: „Hai, grăbiţi-vă că suntem in concediu !!” Ha-ha, aşa să tot pleci de-acasă.

Am coborât in Litochoro cu cele două taxiuri şi am rămas in acea seară la acelaşi camping, unde unii au făcut chiar prima baie in liniştita şi curata Mare Egee.


Trasee pe Muntele Olimp
Ziua 2: Ne-am trezit devreme pentru a avea timp suficient să parcurgem traseul ce urma să ne ducă pe vârful cel mai înalt al Greciei, Mytikas, de 2917 m. Echipaţi corespunzător, cu cer senin şi cu încălzirea făcută in ziua precedentă, am mers cu maşinile noastre de data asta până la Prionia (1.000m).


Cele 5 fete cucuiete si cocotzate

De acolo pe poteca marcată tot cu E4 am urcat in aprox. 3 ore până la refugiul A, aflat la 2.100m, bine amenajat şi dotat, unde ne-am aprovizionat cu apă.

Am continuat spre ţinta noastră, de data asta peisajul fiind deosebit de cel de până acum, copacii şi vegetaţia dispărând treptat pe măsură ce luam in altitudine, fiind înconjuraţi de stâncă şi grohotiş.

Vârful Skala (in spate se vede vf. Mitikas)
Zăpada am întâlnit-o doar in câteva căldări şi culoare, inclusiv in cel pe care l-am traversat de pe vf. Skala pe vf. Mytikas. Acea porţiune fiind cea mai spectaculoasă prin expunerea verticală presupunând un pic de căţărare, ne-a oferit cea mai mare satisfacţie.

Vârful Skala (2.800m) e ca o coamă domoală, pe când vf. Mytikas (2.917m) presupune traversarea acestui culoar stâncos destul de dificil pentru neexperimentaţi. Urcuşul in total ne-a luat 6 ore.

Pe vârful Mytikas
Pe vârf, am încercat să invocăm zeii la o consfătuire, dar n-au vrut sa fie deranjaţi, eram destul de numeroşi alături de nişte slovaci, şi nu s-au lăsat provocaţi.

Ba chiar ne-au dat de înţeles că e cazul să ne retragem, prin norii şi ceaţa care începeau sa ne învăluie, aşadar am început coborârea şi in 4 ore eram din nou in parcarea de la Prionia.

Pe seară, fericiţi, am sărbătorit cu o bere de-a lor, Mythos, la o terasă de lângă plajă.


Fluturaş de Grecia
Ziua 3: Ziua se anunţa toridă prin căldura soarelui de dimineaţă.
Am lenevit cu toţii la plajă şi la o baie in mare, după care ne-am strâns bocceluţele şi am plecat mai departe pentru a atinge si celelalte puncte de pe itinerariul nostru.

Am mai parcurs încă 140 de km pe autostradă până la Meteora, o zonă fascinantă prin verticalitatea şi netezimea stâncilor de mari înălţimi, loc unde au fost săpate in stâncă sau construite din piatră şi lemn câteva mănăstiri, unele suspendate la inăltimi de până la 400m.


Stâncile specifice Meteorei
E o zonă cu puternic caracter religios, fiind un important aşezământ monastic creştin-ortodox şi de pelerinaj religios.

Unele din mănăstiri sunt bine păstrate şi funcţionează, iar altele, aflate efectiv pe vârf de stâncă, sunt accesibile doar printr-un sistem de funiculare, mici vagonete cu care se transportă oamenii sau bunurile.

Înainte de descoperirea acestui sistem, se spune că doar cu ajutorul unor scări foarte lungi şi a unor frânghii reuşeau călugării să urce sau să fie ridicaţi până la adăposturile lor din piatră, in caz de pericole ei trăgând in sus scările şi scăpând de ameninţările vremurilor.


Radu meditând (sau jinduind, poate?) la viata monasti de pe Meteora
Dar noi, fiindcă era extrem de cald şi am prins ziua in care erau închise pentru public, ne-am mulţumit doar cu poze şi cu câţiva magneţi de frigider ca amintiri din zonă.

Am gonit după aceea cu mare viteză către următorul punct de pe traseu, oraşul Ioannina şi peştera Perama. Insă am ajuns exact la fix la ora la care peştera s-a închis, aşa că am fost nevoiţi să amânăm vizita pentru a doua zi.


Lacul pe malul căruia se afla campingul din Ioannina
Am găsit campingul din Ioannina, situat pe malul unui lac cu o privelişte deosebită asupra unui versant muntos, unde am stat încă o noapte in condiţii foarte bune (10 eur/ pers).

Ziua 4: Azi am vizitat peştera Perama, cea mai mare peşteră din Grecia deschisă publicului, aflată încă in curs de formare începând de acum 1,5 milioane de ani, descoperită in anul 1940 in interiorul dealului Goritza.

Este o peşteră foarte întinsă şi adâncă, cu multe galerii, tuneluri şi nenumărate formaţiuni calcaroase, stalactite şi stalagmite, de diferite dimensiuni şi forme, căpătând denumiri date in timp de exploratori sau localnici, in funcţie de imaginaţia acestora.

Interiorul peşterii Perama

Coloană uriaşă de carbonat de calciu in peştera Perama
Ieşind din nou la lumina zilei, n-am mai zăbovit, ci ne-am urcat iar in maşini, cu destinaţia: regiunea Zagoria si Munţii Pindului, zona muntoasă cea mai importantă şi vastă a Greciei.

Următoarea oprire a fost sătucul Mikro (Micul) Papingo format din doar câteva case din piatră şi o bisericuţă, punctul nostru de plecare intr-un traseu ce avea să ne ducă in mai multe direcţii pe acest masiv muntos.


Pe o strădută pietruită din Mikro Papingo
In după-amiaza acestei zile ne-am luat rucsacurile grele in spate, cu provizii pentru două zile şi am urcat pe cărarea marcată O3, până la refugiul Astraka, aflat la 1.930 m in şaua dintre vf. Astraka si vf. Lapatos.

Urma să ne obişnuim cu un ciudat mod de marcare a traseelor, am observat că grecii nu folosesc marcaje ca la noi, ci doar tăbliţe prinse de copaci cu inscripţia O3, iar pe alocuri, pe stânci sau pietre de-a lungul potecii, doar pete de vopsea roşie.

De la refugiu am coborât jumătate de oră intr-o căldare glaciară in care se formase lacul Xerolimni, acesta fiind locul ideal unde ne-am instalat corturile pentru prima noapte petrecută la altitudine, de data asta fără nici o taxă de campare. :)


Tabăra de corturi, de la baza peretelui vârfului Astraka
In acea seară, până la apusul soarelui, am profitat de timp şi am făcut traseul până la „lacul Dragonului” (Drakolimni) de unde alte abrupturi stâncoase impresionante ni s-au deschis privirilor.

Întorşi la corturi, am savurat aceleaşi delicioase supe instant, conserve de carne şi paste deshidratate ce făceau parte din extraordinarul nostru meniu de expediţie, care ne-au pregătit pentru un somn odihnitor in liniştea asurzitoare a munţilor, nederanjată decât de sforăitul timid al lui Radu.


Luând cina sub cerul liber
Ziua 5: Treziţi devreme din somn, am început să ne minunăm unul de celălalt de cât eram de umflaţi la faţă, nu se ştie dacă din cauza altitudinii „extreme” sau din cauza cantităţii mari de sare şi a conservanţilor din mâncarea şi mai „extremă”.

Avea să fie o altă zi plină, in care am parcurs un traseu circuit de 9 ore cu pornire de la refugiu, de unde am urmat marcajul „vopsea roşie” şi „momâi” până pe vârful Astraka, la 2.437m.

Pe vârful Astraka

De sus peisajul cuprindea zări întinse şi creste muntoase, însuşi vârful pe care stăteam noi fiind punctul maxim al unui perete vertical pe o parte şi al unui versant lin pe cealaltă.

Am traversat fâşii de zăpadă pe alocuri, ciudăţenia cea mare fiind in schimb tipul de rocă întâlnit, de natură calcaroasă, foarte aderentă, insă dispusă in plăci ca nişte foi de napolitane, amestecate cu sedimente roşiatice sau gri-verzui de origine necunoscută mie.


Napolitane (fără cremă)

Cert e că in drumul nostru spre cel de-al doilea vârf, Gamilla, de 2.497m, am rămas cu toţii surprinşi de modul in care factorii climatici au reuşit să erodeze şi să sculpteze adevărate „crevase” in blocurile de stâncă de odinioară, lăsând in timp un platou presărat cu pietre şi bolovani de toate dimensiunile şi formele imaginabile.


Pe vârful Gamila

Soarele dogoritor de amiază ne-a înmuiat la un moment dat, dar ne-am bucurat din plin de o bogată varietate de flori sălbatice de toate culorile şi speciile, de la brânduşe până la narcise, de nu mai dovedeau fotografii noştri să pozeze aranjamentele florale întâlnite.

Înapoi la corturi, in noaptea rece, am adormit cu munţii in gând şi cu veşnicia lor in suflet.


Crocus sativus (brânduşa sălbatică) de abia ieşită de sub pătura de zăpadă topită
Ziua 6: Am părăsit "căldarea" ce ne-a fost reşedinţă pentru două zile şi ne-am grăbit să ajungem înapoi la Mikro Papingo.

Deşi plănuisem să facem azi şi traseul de 6 ore prin Canionul Vikos, mai aveam o bucată de drum până in satul Monodhendri de unde ne-a fost recomandat să începem şi nu ne-am fi încadrat in timp.

Aşa că am renunţat la acest plan şi am luat-o mai uşurel, relaxându-ne cu o masă de prânz binemeritată, cu brânză şi salată grecească, la un micuţ restaurant din Mikro Papingo.

De acolo, in drum spre Monodhendri, ne-am oprit să admirăm vestitele poduri arcuite din piatră din zona Kipi, unde am dat si de un perete de escaladă gata echipat cu bucle (pe care le-am lăsat acolo, da?!!)

Pod de piat din Kipi

Am savurat un pepene roşu pe malul apei şi apoi am ajuns in Monodhendri, unde ne-am petrecut noaptea cea mai lungă din toată excursia, dormind pe prispa unei biserici, in triluri de păsărele certăreţe şi lătraturi de câini somnambuli.


Pe prispa bisericii din Monodhendri, unde am dormit ca intr-o colivie

Ziua 7: Canionul Vikos, cu lungimea de 20 de km, situat in parcul naţional Aoos – Vikos, este o atracţie turistică de referinţă, fiind cotat la 1100m lăţime intre margini in unele zone si 900 m adâncime, fiind al doilea canion ca adâncime din lume.


Canionul Vikos
A fost săpat timp de milioane de ani de către râul Voidomatis, care apare şi dispare pe alocuri de-a lungul traseului de 12 km parcurs de noi, după ce-am coborât abrupt in chei din Monodhendri din nou pe poteca marcată cu „vopsea roşie” şi tăbliţe O3.

Am avut parte de peisaje spectaculoase pe tot traseul, pereţi impresionanţi de calcar sau rocă dolomitică ce se ridicau la înălţimi ameţitoare, vegetaţie verde, umedă, luxuriantă, bolovani uriaşi desprinşi şi căzuţi pe patul râului curgând in ape mai repezi sau mai liniştite.


Broasca testoasă a ieşit la plimbare prin pădurea Vikos

Vegetatie luxuriantă pe alocuri in canionul Vikos

"Laguna albastră" a râului Voidomatis
Pe final de traseu, şoferii noştri - Radu si cu Stefan, au luat-o înainte fiind nevoiţi să se întoarcă in Monodhendri să recupereze maşinile.

Noi ceilalţi, trecând de porţiunea in care râul izvorăşte din nou in şuvoaie reci şi limpezi din stâncă, am traversat apa, lăsând in urmă răcoarea şi am urcat pieptiş, in plin soare şi căldură năucitoare in direcţia Mikro Papingo. Aici ne-am regrupat cu toţii şi am schimbat impresii la umbra răcoroasă a terasei aceleiaşi mici taverne din sat.

Asta a fost ultima zi de hiking, trekking, sau mai pe româneşte „bălăureală” prin fascinanta natură şi diversele forme de relief al Greciei, spre seară luând direcţia Salonic.
Inainte de ieşi din Grecia am înnoptat la un camping la malul mării in localitatea Methoni (6 eur/ pers).

Duminică toată ziua a durat drumul înapoi spre casă, după miezul nopţii ajungând fiecare cu bine in pătucurile noastre, numa’ buni de muncă pentru a doua zi. :)

Una din numeroasele specii de flori şi plante intâlnite şi fotografiate
Cam asta a fost mini-expediţia noastră.

Acum închei aceste rânduri de la biroul meu, cu mare bucurie şi satisfacţie pentru ceea ce am făcut, văzut, cunoscut, pentru că există intr-adevăr multe locuri frumoase in lumea asta care merită explorate şi pentru că ne-am putut permite să ne îndeplinim o dorinţă, un vis, un plan.

Mulţumesc celor implicaţi mai mult sau mai puţin in organizare si desfăşurare!
Dar luaţi aminte: Grăbiţi-vă când sunteţi in concediu, ce naiba!!! :-)))