Maratonul Piatra Craiului… deja cei “din branşă” îl bifează anual pe lista competiţională, dar chiar si pentru începătorii visători si ambiţioşi „it’s a must” in ritualul de iniţiere si perfecţionare in “trail-running”.
Pentru mine, prima zvâcnire am avut-o in anul 2008, când am participat neoficial la primul meu maraton montan. N-am ştiut cu ce se mănâncă, si am înghiţit cam greu prima bucată. Din cauza oboselii nici n-am mai ajuns până la finish in Zărnesti, deşi am încheiat cei 41 km in 9h si 30 min.
Atunci am ratat, cu siguranţă, cireaşa de pe tort, fără să simt atmosfera de dinaintea concursului si bucuria trecerii liniei de sosire.
In anul 2009, pe lângă turele la munte, in câteva week-end-uri de vară am experimentat primele competiţii de mountain-bike, încheiate cu amintiri frumoase.
La început de toamnă, când îmi propusesem participarea la MPC, am renunţat in ultima clipă din cauza vremii urâte si a lipsei de motivaţie. Încă nu ştiam ce înseamnă trail-running-ul.
La început de toamnă, când îmi propusesem participarea la MPC, am renunţat in ultima clipă din cauza vremii urâte si a lipsei de motivaţie. Încă nu ştiam ce înseamnă trail-running-ul.
Anul 2010 a început ambiţios cu participarea la crosul de 14 km de la Moeciu de Sus, de pe 1 mai. Apoi a urmat luna iulie cu participarea la Bucegi 7500 la proba Hobby de 31 km, după care semi-maratonul din Ciucaş. Bineînţeles, obiectivul principal a rămas Maratonul Piatra Craiului, propus, aşteptat si pregătit cu mult timp înainte.
Si a sosit… luna octombrie. Cu frig, cer înnorat si prognoze deloc optimiste. Nu-i nimic, de data asta nici nu-mi trece prin gând să renunţ, ajungem in Zărneşti vineri seara si ne validăm înscrierea, eu, Cristina, Gigi si Leo, cei 4 băcăuani, fiecare la categoria lui.
Deşi costisitoare, plata taxei de participare iţi oferă o motivaţie in plus si te include in atmosfera unică, frenetică, a competiţiei. Primim numărul de concurs, tricoul, batonul si gelul energizant… restul ar trebui sa fie in dotarea noastră deja: o bună condiţie fizică, voinţă si puţin noroc.
Asistăm si la şedinţa tehnică, unde printre altele, se pune accent pe frigul ce poate fi simţit pe traseu, in unele zone sau situaţii, si suntem avertizaţi să nu plecăm nepregătiţi.
Gata, pân-aici ne-a fost… s-a făcut târziu, trebuie să mergem la culcare, nu înainte sa mai înfulecăm ceva. In camera de la pensiune, Gigi ne ademeneşte, pe mine si pe Cristina, cu nişte slănină, zacuscă si dulceaţă de prune cu nuci si scorţişoară, din cămara personală.
(Gigi ăsta, fraţilor, e bun … oriunde, oricum, mai ales că ştie să facă si masaj recuperator si cardiac si… zacuscă, bineînţeles. Si mai aleargă şi-n colanţi, pentru că/ deoarece/ fiindcă încă mai poate, la vârsta lui. :-)) Chapeau, mon cher Gigi!)
Deşi costisitoare, plata taxei de participare iţi oferă o motivaţie in plus si te include in atmosfera unică, frenetică, a competiţiei. Primim numărul de concurs, tricoul, batonul si gelul energizant… restul ar trebui sa fie in dotarea noastră deja: o bună condiţie fizică, voinţă si puţin noroc.
 |
| Traseul maratonului, distanta: 41,5 km |
Gata, pân-aici ne-a fost… s-a făcut târziu, trebuie să mergem la culcare, nu înainte sa mai înfulecăm ceva. In camera de la pensiune, Gigi ne ademeneşte, pe mine si pe Cristina, cu nişte slănină, zacuscă si dulceaţă de prune cu nuci si scorţişoară, din cămara personală.
(Gigi ăsta, fraţilor, e bun … oriunde, oricum, mai ales că ştie să facă si masaj recuperator si cardiac si… zacuscă, bineînţeles. Si mai aleargă şi-n colanţi, pentru că/ deoarece/ fiindcă încă mai poate, la vârsta lui. :-)) Chapeau, mon cher Gigi!)
Sâmbătă dimineaţa, ora 7.00… off, iar trebuie sa mă trezesc devreme.. de data asta nu mai pot să lenevesc, trebuie sa mă ridic.
Mănânc ceva, beau apă, fac o mică încălzire… afară e frig şi înnorat… măcar de n-ar ploua, nu-mi place deloc să merg pe munte prin ploaie, e prea trist si dezolant.
Rucsacul e pregătit decuseară. Cred că voi avea cel mai greu rucsac dintre toţi, pe lângă haina de ploaie, punga cu apă si ceva batoane energizante, mi-am băgat si căciula, mănuşile si adidaşii de schimb, ştiind că voi avea nevoie de ele. Si aşa a si fost.
Mănânc ceva, beau apă, fac o mică încălzire… afară e frig şi înnorat… măcar de n-ar ploua, nu-mi place deloc să merg pe munte prin ploaie, e prea trist si dezolant.
Rucsacul e pregătit decuseară. Cred că voi avea cel mai greu rucsac dintre toţi, pe lângă haina de ploaie, punga cu apă si ceva batoane energizante, mi-am băgat si căciula, mănuşile si adidaşii de schimb, ştiind că voi avea nevoie de ele. Si aşa a si fost.
 |
| Marea poartă rosie, sub care se adună emotiile, mai apoi bucuriile sau regretele |
Chiar Cristina observă ca eu sunt singura dintre cei din jurul nostru cu bocanci de munte in picioare, restul toţi având toate modelele si culorile posibile ale încălţărilor de alergare de la Salomon.
Eh, oi vedea eu cum mă voi descurca cu bocancii, că doar scopul meu nu este stabilirea unui record de viteză, ci testarea si depăşirea propriilor limite ale rezistenţei fizice.
 |
| Leo (M 30-40), Cristina (F 30-40), Gigi (M 40-50) |
 |
| Oana (F 30-40) |
Dar gata, timpul s-a scurs si fără măcar sa aud numărătoarea inversă ci doar un START! timid, constat că mulţimea se pune in mişcare.
Hai şi eu cu ei… încep sa alerg uşor, să-mi reglez respiraţia, pentru că urmează urcare uşoară pe primii kilometri de drum asfaltat si forestier până la fântâna lui Botorog, după care o urcare mai pieptişă, spre satul Măgura.
Leo a luat-o deja mult in faţă, Cristina cu Gigi la fel, sunt convinsă că o să-i mai văd de-acum după final, ştiu că au câţiva cai-putere in plus faţă de mine. Daţi-i bice !
Hai şi eu cu ei… încep sa alerg uşor, să-mi reglez respiraţia, pentru că urmează urcare uşoară pe primii kilometri de drum asfaltat si forestier până la fântâna lui Botorog, după care o urcare mai pieptişă, spre satul Măgura.
Leo a luat-o deja mult in faţă, Cristina cu Gigi la fel, sunt convinsă că o să-i mai văd de-acum după final, ştiu că au câţiva cai-putere in plus faţă de mine. Daţi-i bice !
 |
| Leo, pe primii km la iesirea din Zărnesti |
 |
| Cristina si Gigi |
 |
| Eu, concurenta cu nr. 79 (in stânga imaginii, Cristian Chiurlea, 71 de ani) |
Bun, eu constat ca mă simt bine, nu vreau să forţez pentru că traseul e lung si trebuie să-mi dozez energia si resursele.
Începe urcarea in şir indian pe lângă fâneţele localnicilor din satul Măgura, si nu mă pot abţine să nu mai arunc câte un ochi la peisajul din jur, extraordinar de frumos, pe care intr-o zi senina cu soare nu te mai saturi să-l admiri.
Acum trec repede pe lângă toate astea, reuşesc sa mai depăşesc pe unii şi urmez traseul foarte bine marcat de organizatori cu inscripţia Salomon.
Începe urcarea in şir indian pe lângă fâneţele localnicilor din satul Măgura, si nu mă pot abţine să nu mai arunc câte un ochi la peisajul din jur, extraordinar de frumos, pe care intr-o zi senina cu soare nu te mai saturi să-l admiri.
Acum trec repede pe lângă toate astea, reuşesc sa mai depăşesc pe unii şi urmez traseul foarte bine marcat de organizatori cu inscripţia Salomon.
Deşi pe anumite porţiuni simt vântul rece prin bluza subţire, încerc sa nu bag in seamă frigul si, avându-l mult timp in faţa mea pe Cristian Chiurlea, veteranul maratoniştilor, in ce priveşte si vârsta (71 de ani) si experienţa, dar parcă neîndrăznind să-l depăşesc, ajung la primul punct de alimentare, la km 10, din şaua La Table. Mă energizez cu un baton şi nişte boabe de struguri, îmi pun mănuşile si plec grăbită pentru că deja au trecut mulţi pe lângă mine. Nu-i nimic, voi recupera mai târziu pe urcarea spre Şaua Funduri. Fiind prima urcare serioasă, mă înarmez cu beţele si mă ajut de ele, îmi stabilesc un ritm constant şi nu mă opresc deloc până in creastă.
Urmează coborârea prin Valea Urzicii, unde pierd destul de mult timp in urma altora care sunt foarte ezitanţi si precauţi pe stânca abruptă si udă, echipată insă de salvamontişti cu corzi. Aici mă răcesc din cauza frigului, vântul suflă in rafale şi e ceaţă, noroc de căciulă si mănuşi.
Urmează coborârea prin Valea Urzicii, unde pierd destul de mult timp in urma altora care sunt foarte ezitanţi si precauţi pe stânca abruptă si udă, echipată insă de salvamontişti cu corzi. Aici mă răcesc din cauza frigului, vântul suflă in rafale şi e ceaţă, noroc de căciulă si mănuşi.
Continui traseul prin pădure, când urc, când cobor, sunt mulţi in faţa mea pe care cu greu reuşesc să-i depăşesc din cauza potecii înguste. Trec de zonele cu pietriş si bolovani, şi de Marele Grohotiş, ajung iar in pădure, sunt atentă să nu mai alunec pentru că deja am luat o trântă din cauza rădăcinilor ude de copaci şi încep coborârea spre refugiul Şpirlea. Aici, pentru că simt un gol in stomac, mă opresc să mestec nişte biscuiţi. Acum e rândul celor pe care i-am depăşit sa mă depăşească. Asta e! Dar mă bucur când aud că am ajuns la jumătatea traseului, aici fiind km 20. Nu mă simt obosită, ştiu că pot, mai e puţin.
Îmi lungesc beţele si măresc ritmul la coborâre, genunchii insă nu mă lasă să dau tot ce pot.
Ajung acum pe plat, pe drumul forestier spre Plaiul Foii, unde spre surprinderea mea, deşi simt greutatea bocancilor in picioare, alerg intr-un ritm uşor, constant.
Ajung si la punctul 2 de revitalizare, la km 24,3 unde mă înfrupt iar din strugurii care mă hidratează perfect. Mai mănânc un baton şi pornesc din nou, ştiind ca urmează urcarea spre refugiul Diana. Nu pot s-o abordez însă cu vezica plină, aşa că mă opresc s-o golesc.
Si începe… poate fi asemănată cu o mică Golgotă, dar e frumos… pădure, potecă abruptă, rădăcini de copaci, îmi stabilesc din nou propriul ritm, nu mă opresc decât sa trag apă din furtun, depăşesc vreo 5 alţi concurenţi, întâlnesc turisti care coboară, aş vrea să-i întreb cat mai este, dar ce rost are… oricum tot trebuie să ajung sus, hai că merge, mă simt bine, in sfârşit văd luminişul si refugiul, off, măi Diana, greu se mai ajunge la tine…
Ajung acum pe plat, pe drumul forestier spre Plaiul Foii, unde spre surprinderea mea, deşi simt greutatea bocancilor in picioare, alerg intr-un ritm uşor, constant.
Ajung si la punctul 2 de revitalizare, la km 24,3 unde mă înfrupt iar din strugurii care mă hidratează perfect. Mai mănânc un baton şi pornesc din nou, ştiind ca urmează urcarea spre refugiul Diana. Nu pot s-o abordez însă cu vezica plină, aşa că mă opresc s-o golesc.
Si începe… poate fi asemănată cu o mică Golgotă, dar e frumos… pădure, potecă abruptă, rădăcini de copaci, îmi stabilesc din nou propriul ritm, nu mă opresc decât sa trag apă din furtun, depăşesc vreo 5 alţi concurenţi, întâlnesc turisti care coboară, aş vrea să-i întreb cat mai este, dar ce rost are… oricum tot trebuie să ajung sus, hai că merge, mă simt bine, in sfârşit văd luminişul si refugiul, off, măi Diana, greu se mai ajunge la tine…
Mă opresc puţin, bag gelul energizant de la Sponser şi încep să cobor tot prin pădure, de data asta sunt singură, nimeni in faţă, nimeni in spate, doar eu şi gândurile mele…
Hmm, sa fie oare gelul acela sau eu de abia acum m-am incălzit? Mi-au revenit puterile, simt că aş mai putea încă pe-atât… dar hai sa vedem totuşi ce-a mai rămas.
Ies din pădure, trec de mănăstire, ajung la Colţul Chiliilor, sunt la km 33. Iar bag struguri, apă si o bucăţică de banană.
Trec de punctul de control, mă opresc să-mi schimb bocancii cu adidaşii, imi dau seama că am doar de coborât de aici încolo şi ştiu că nu pot să alerg in bocanci, sunt prea grei. Off, acum sunt atât de uşoară, parcă zbor in adidaşi… aa, deci asta-i diferenţa, nu degeaba si-au cumpărat toţi ceilalţi pantofi speciali de trail-running de la Salomon.
Hmm, sa fie oare gelul acela sau eu de abia acum m-am incălzit? Mi-au revenit puterile, simt că aş mai putea încă pe-atât… dar hai sa vedem totuşi ce-a mai rămas.
Ies din pădure, trec de mănăstire, ajung la Colţul Chiliilor, sunt la km 33. Iar bag struguri, apă si o bucăţică de banană.
Trec de punctul de control, mă opresc să-mi schimb bocancii cu adidaşii, imi dau seama că am doar de coborât de aici încolo şi ştiu că nu pot să alerg in bocanci, sunt prea grei. Off, acum sunt atât de uşoară, parcă zbor in adidaşi… aa, deci asta-i diferenţa, nu degeaba si-au cumpărat toţi ceilalţi pantofi speciali de trail-running de la Salomon.
Alerg… alerg… mai e puţin, se vede Zărneşti-ul… mă uit şi la ceas, se apropie ora 5 pm, calculez cat s-a scurs de la ora startului, aş vrea să scot sub 8 ore, aşa că nu mă opresc, nu vreau… sunt fericită ca trăiesc, că am ajuns cu bine până aici, îmi dau lacrimile de bucurie, mă gândesc la Sebi, la cât de bine ar fi fost să mai fie cu noi, asta e si pentru tine Sebi, noi nu te-am uitat!
Cu cat mă apropii de oraş întâlnesc tot mai mulţi susţinători, oameni de-ai locului, mă încurajează, mă aplaudă. „Hai că mai sunt 2 km, bravo!” îmi strigă cineva.
Ating asfaltul, jos văd scris: 1 km, nu-mi vine sa cred ca mai e atât de puţin, lumea de pe margine mă încurajează, eu încă alerg, mă strecor printre maşini, înghit fum de la un camion in mişcare, dau colţul unei străzi si văd mulţime de oameni, aud muzică, mă strigă Oana Roua care mă vede sosind, m-a aşteptat cu Leo care sosise cu 2 ore înaintea mea…
Văd poarta roşie, aud aplauze, am uitat complet de oboseală, ridic beţele in aer, triumfătoare si trec linia de sosire… ăsta a fost Maratonul Pietrei Craiului pentru mine, anul de graţie 2010, din ziua a doua a lunii Brumărel, 41 de km de cărări de munte in 7 ore si 45 de minute.
A urmat un duş fierbinte, impresiile fiecăruia de „după”, un bulz-party oferit de organizatori si festivitatea de premiere. Am rămas cu diploma, medalia, tricoul, un pic de febră musculară, dar cel mai important… senzaţiile, trăirile, amintirile…
Pe traseu mi s-au îmbulzit tot felul de gânduri in minte, printre care: „pentru ce aleargă toţi nebunii ăştia pe munte, si eu după ei? nu vreau să mai alerg pe munte, de ce fac asta când de fapt muntele imi oferă bucurie si plăcere din plin in linişte si relaxare, pe vreme frumoasă, însorită…”
Dar acum, alte gânduri: „hmm, a fost frumos, a meritat efortul, mai vreau, pot mai mult, mă voi antrena şi pentru MPC 2011.”
Le mulţumesc din suflet organizatorilor si prietenilor mei de munte. "We (all) are the champions !!!"
Ating asfaltul, jos văd scris: 1 km, nu-mi vine sa cred ca mai e atât de puţin, lumea de pe margine mă încurajează, eu încă alerg, mă strecor printre maşini, înghit fum de la un camion in mişcare, dau colţul unei străzi si văd mulţime de oameni, aud muzică, mă strigă Oana Roua care mă vede sosind, m-a aşteptat cu Leo care sosise cu 2 ore înaintea mea…
Văd poarta roşie, aud aplauze, am uitat complet de oboseală, ridic beţele in aer, triumfătoare si trec linia de sosire… ăsta a fost Maratonul Pietrei Craiului pentru mine, anul de graţie 2010, din ziua a doua a lunii Brumărel, 41 de km de cărări de munte in 7 ore si 45 de minute.
 |
| Leo - 5h 34min, eu - 7h 45min |
Pe traseu mi s-au îmbulzit tot felul de gânduri in minte, printre care: „pentru ce aleargă toţi nebunii ăştia pe munte, si eu după ei? nu vreau să mai alerg pe munte, de ce fac asta când de fapt muntele imi oferă bucurie si plăcere din plin in linişte si relaxare, pe vreme frumoasă, însorită…”
Dar acum, alte gânduri: „hmm, a fost frumos, a meritat efortul, mai vreau, pot mai mult, mă voi antrena şi pentru MPC 2011.”
 |
| Premierea categoriei Feminin 30-40 ani |
Le mulţumesc din suflet organizatorilor si prietenilor mei de munte. "We (all) are the champions !!!"
